Mona Mamulea (ed.); Ion Pogorilovschi, Viorel Cernica (coord.)
Academia Română, Institutul de Filozofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“
Studii de istorie a filozofiei româneşti, vol. I (2006), vol. II (2007), Editura Academiei Române, Bucureşti, 340p. + 600p.
Istoria filozofiei româneşti începe să devină o preocupare a vieţii academice, o preocupare ce nu mai cade acum sub incidenţa ideologiilor de stat, seria Institutului „Constantin Rădulescu-Motru“ anunţîndu-se ca un eveniment important pentru „conştiinţa de sine“ a studiului filozofiei; dacă primul volum era unul scris de nume consacrate, în al doilea volum se întîlnesc în mod semnificativ atît generaţia consacrată, cît şi cea aflată la început în cercetarea ştiinţifică.
Structura studiilor este de tip monografic, cuprinzînd personalităţi ale culturii noastre (viaţa autorului, urmată de activitatea creatoare şi de o bibliografie orientativă) sau mişcări de idei ori paradigme de cunoaştere (Conturarea disciplinelor filozofoce în iluminismul românesc de Titus Lates sau Georgeta Marghescu despre Prefigurări ale ecofilozofiei în cultura română). De asemenea, există şi paralele sau prezentări ale unor concepte, în fine interpretări dintre cele mai diverse, care luminează o perspectivă filozofică (Ion Pogorilovschi despre implicaţiile operei lui Brâncuşi; Elemente pentru o teorie românească a idealului – cu privire la Motru, Petre Andrei şi P.P. Negulescu – de Laura Pană, o comparaţie între Ion Petrovici şi Tudor Vianu, de Ana Bazac etc.) Acest tip de cercetare este important pentru că aduce informaţii minimale despre un autor, alături de o bibliografie ce pot reprezenta un început al unor lucrări mai elaborate. Ambele volume îşi ordonează minimonografiile cronologic; primul volum analizează idei şi concepţii de: Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Lazăr-Leon Asachi, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, Mihai Kogălniceanu, Panait Cerna – dintre cei „vechi“ sau Dimitrie Cuclin, Alexandru Claudian, Nichifor Crainic (interbelici); dintre cei mai „noi“: Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Sergiu Al-George, Ion Frunzetti, Constantin Noica, Eugen Coşeriu, Ioan Petru Culianu ş.a. Mult mai mare, al doilea volum reia o parte din filozofii precedentului, insistînd apoi asupra lui Titu Maiorescu (Constantin Schifirneţ – cu un fragment din lucrarea între timp apărută, Formele fără fond, un brand românesc; Alexandru Boboc şi Mona Mamulea), Blaga (Angela Botez, Valică Mihuleac), asupra generaţiei criterioniste, a angajărilor lor politice (Ioan Costea, Mădălina Dobrescu, Alexandru Surdu, Viorel Cernica, Mircea Itu). În secţiunea Portretelor filozofice apar texte despre Gheorghe I. Brătianu, Vasile Băncilă, Marin Ştefănescu (autorul primei istorii a filozofie româneşti), Fanu Duţulescu (creatorul primului dicţionar de filozofie în cultura noastră) ş.a.
Ceea ce nu am înţeles din această lucrare foarte bună este acea pretenţie a filozofiei de a-şi supradimensiona capacitatea şi ambitusul, o pretenţie care pare a fi o constantă a vremurilor noastre în mai multe discipline sau domenii; există, mai întîi, autori care nu au creat deloc în limba română (Ştefan Lupaşcu), dar sînt integraţi spaţiului mioritic. În al doilea rînd, avem aici recenzaţi unii scriitori care au, desigur, inevitabil şi de necontestat o viziune filozofică, dar acest fapt nu îi transformă pe un Miron Costin sau un G. Călinescu în gînditori în acest sens; mai mult, în al treilea rînd, este evidentă o anumită orientare a filozofilor sau a specialiştilor contemporani către mythosul naţionalist, şi de aici nu atît insistenţa pentru generaţia lui Noica et Cie, cît reiterarea unei viziuni a poporului român, ca întreg, este anacronică, mărturisînd şi alimentînd teoreme despre specificul naţional. Aici pot fi citate studiile lui Ion Pogorilovschi (Modelul synalethic al creştinismului cosmic românesc, în primul volum şi Introducere în sapienţa zamolxiană, din al doilea), Vasile Avram (despre o „gîndire fondatoare“ în spaţiul carpatic), Corina Matei (O încercare hermeneutică asupra simbolisticii populare româneşti). Dacă vom degaja acest tip de contribuţii (cu intenţii didactice, pentru că în cursurile de istorie a filozofiei din unele facultăţi este abordat acest tip de perspectivă, dar şi, inerent, tradiţionaliste), Studiile de istorie a filozofiei româneşti constituie un eveniment pozitiv în cercetarea noastră, acestea fiind nişte volume dintr-o serie mai amplă, a cărei continuare este anunţată, fără a avea un final prefigurat.
